Tales for An Accelerated Culture – Povestea unui „Sputnik”

 

Vera era îndrăgostită. Ba mai mult, Vera era îndrăgostită într-o femeie. Mi s-a confesat într-o seară, în timp ce urmăream împreună de pe acoperișul blocului 9/2 din strada Prieteniei, cum orașul se aprinde în lumini galbene. N-am fost prea uimit, căci știam că fetele de nouăsprezece ani, adeseori pot nutri pasiuni din cele mai ciudate. Am fost, mai degrabă, întrucîtva dezamăgit, de parcă pasiunea ei ferventă pentru femeia de la ultimul etaj al blocului, îmi dejuca careva planuri. Nu rîvneam foarte mult la atenția Verei, dar compania ei a ajuns să-mi fie atît de dragă în lunile după moartea Dariei Mihalovna, încît acum îmi era frică s-o pierd.

„M-aș arunca de pe acoperișul ăsta, dacă aș ști că astfel i-aș putea atrage atenția către mine!” mi-a zis Vera aplecîndu-și trupul tînăr peste balustradă.

Eu i-am spus că dacă se va omorî, nu-i va mai fi de folos nici dragostea, nici altceva. Ea s-a uitat la mine, apoi se apropie vijelios și mă apucă de gulerul cămașei.

„Atunci am să mă arunc de la balconul tău, că stai mai jos! Îmi voi frînge o mînă, sau un picior, iar ea va veni la spital să mă vadă. Poate va aduce și niște piersici cu ea. Vom sta atunci împreună, și vom mînca piersici, chiar pe patul de spital, și ne vom vorbi, și vom rîde mult de doctorii care or să se sfădească cu noi, că le murdărim lenjeriile.”

Vera a rîs tare speriind cîțiva hulubi, care îndată și-au luat zborul către apus. Apoi, fiica profesorului Bălcescu se făcu deodată mică și tristă.

„Cum dracu s-o fac să se uite la mine?..”

Nu știam dacă există vreun răspuns la întrebarea Verei, căci pasiunea sa, o brunetă înfocată, cu părul buclat și mare, era căsătorită. I-am văzut cum îi strălucește verigheta, atunci cînd ieșea după mîncare în stație. Purta întotdeauna ochelari de soare, și obișnuia să se țină distantă de toate evenimentele ce se petreceau în raza blocului. Poate anume deosebirea asta față de ceilalți locatari a și plăcut Verei atît de mult. Poate era felul ei de a merge cel ce a momit ochii curioși ai Verei, sau poate era modul în care se apleca, atunci cînd scăpa fructele pe palier. Nu se știa. Dar Vera iubea, vedeam asta în fiecare zbucium și în fiecare respirație de-a ei.

Cînd bruneta, a cărui nume am să-l țin în taină, ieșea din bloc, Vera întotdeauna se găsea alături. Își lucră regimul zilei în așa fel, încît acesta să-i permită să-și vadă iubita. Atunci cînd o întîlnea afară, pe palier, sau la balcon, ochii Verei se făceau mari, ca ochii unei pisici care se pregătește să sară furtunoasă peste pradă. Pielea ei albă și lucioasă se întindea deodată și se parfuma, de parcă aștepta să fie acoperită din clipă în clipă cu cele mai obscene mîngîieri. Erau clipele în care pe chipul tineresc și zbuciumat al Verei, se așternea un zîmbet cochet și jucăuș. Desigur, Vera Bălcescu era îndrăgostită.

„Să știi că fumează țigări din alea scumpe, aduse de peste hotare” mi-a zis ea într-o seară.

„Am văzut-o chiar aici, sub noi. Aici e fereastra ei. Către seară, obișnuiește să iasă la balcon și să privească cum soarele se ascunde după blocurile alea din depărtare, exact ca și mine! Mai scoate cu ea cîteodată și notele unui cîntec amețitor de frumos, ca o poveste.”

Și în astfel de seri Vera era fericită și mîhnită deopotrivă. Vibra la atingerea prospețimii primei iubiri, dar în același timp, se întuneca strîngînd încurcată balustrada între pumnii ei mici, căci iubirea ei, ciudată și disperată de felul ei, nu putea juca după regulile prestabilite. De altfel, fiica profesorului Bălcescu puncta problema cu naivitate. În opinia ei, unicul obstacol în calea ei spre inima femeii de la ultimul etaj, era nimeni altul decît soțul acesteia.

Între timp, patima ei pentru femeia aceea tînără, oacheșă și cuminte, a determinat-o pe Vera către o exteriorizare mai rațională a sentimentelor, decît aruncarea de pe acoperișul blocului 9/2. Noapte de noapte, rezemată cu spatele de caloriferul din apartamentul profesorului Bălcescu, Vera desena portrete în roșu. Trăia în clipele celea o serenitate de nemaipomenit, iar către dimineață, cînd mîna începea a o durea de atîta plimbat creionul pe foaie, Vera ațipea, visîndu-și, desigur, dragostea ei, care dormea demult în îmbrățișările păroase și transpirate ale soțului ei, și nici măcar nu bănuia de existența fetei pe nume Vera Bălcescu.

În visele ei, Vera întîlnea femeia într-o mulțime mare și gălăgioasă de necunoscuți. Acolo, în vis, Vera știa cu siguranță, că femeia o va recunoaște după mapa ei cu desene. Le va privi, apoi o va lua de mînă ca s-o ducă acolo, unde pleacă toți oamenii îndrăgostiți. Îndată ce mînile lor se atingeau, iar pieptul Verei era străbătut de un fior rece și totodată fierbinte, toată mulțimea aceea inutilă dispărea, iar în vidul care nu demult fusese un oraș mare, rămîneau numai ele două. Mînile femeii îi atingeau ușor chipul, iar vîrfurile degetelor ei nu conteneau să se minuneze la cît de splendid i se zbat genele Verei, de parcă tot acest joc fascinant o uimea și o nedumerea.

În timp ce Vera adormea în reveriile ei tinerești, eu amorțeam pe acoperiș, scriind aceste rînduri. În dimineața aceea, se scria nemaipomenit de ușor. Povestea Verei mă fascina și mă speria în același timp, dar cel mai mult, povestea ei mă făcea curios. De aceea, aș vrea să știi că tot ce citești acum, s-a născut din pură curiozitate.

Cum spuneam, în dimineața aceea scriam. Era prima oară cînd rămîneam pînă dimineața pe acoperișul blocului 9/2 din strada Prieteniei. Deobicei, plecam imediat după miezul nopții. Soarele încă nu răsărise, dar încetul cu încetul, orașul se trezea. Stînd acolo pe acoperiș, scriind și ascultînd sunetele adormite ale dimineții, am fost dintr-o dată alarmat de niște strigăte furioase. Striga, numaidecît, un bărabt, am ghicit eu îndată. Imediat după ele, către urechile mele s-au înșirat ca niște izbituri de ciocan cîteva pocnituri scurte, urmate de un strigăt jalnic de femeie.

„Te rog, nu mă lovi!”

M-am ridicat de pe cementul umed și am mers către balustradă. Îndată cum mi-am rezemat mînile de ea, au răsunat cîteva plesnituri ascuțite, de parcă careva amețit de o furie bețivă spărgea sticle. Ascultînd mai atent, mi-am dat seama că toate astea se petreceau chiar sub mine, la ultimul etaj, în apartamentul brunetei. Se pare că soțul ei venise beat acasă, iar acum acesta se năpusti înciudat peste femeie.

Am stat încurcat o vreme, apoi am decis să mă cobor la ușa ei, pentru a vedea dacă totul e în regulă, și dacă e nevoie, să sar în ajutor femeii. Dar îndată ce m-am depărtat de balustradă, am zărit-o chiar pe ea, bruneta de care se îndrăgostise Vera. Părul ei buclat era mai vîlvoi ca altă dată, iar buza de jos sîngera. Și-o mușca într-una. Sub ochi pielea i se întuneca, și de-acum a și prins să se umfle.

Ea s-a speriat cînd mă văzuse, dar foarte curînd se calmase. Răsufla sacadat și încerca să-și aprindă țigara cu mînile tremurînde. Am ajutat-o, făcîndu-i „căsuță”. Am stat împreună în acea dimineață, și am privit cum peste Chișinău se ridică un soare de culoarea sîngelui.

Povestea femeii m-a cutremurat. Ceea ce nu știam nici eu, nici Vera, e că biata brunetă de la ultimul etaj, își tîrîia existența terorizată de un soț bețiv, care pe deasupra, mai și suferea de o boală mintală rară.  Ea îi spunea Vîrcolac. Ziua el era un bărbat model, un soț iubitor și un lucrător exemplar. Îndată după ce soarele se ascundea după blocuri, Vîrcolac se îmbăta și aiurea. Toate se făceau în așa fel și cu atîta măiestrie, încît nimeni nu-i bănuia tulburările de personalitate. Mi-a mai spus că la serviciu, soțul ei era în lista de onoare a lucrătorilor.

„Să fi știut ei în ce monstru se face cînd ajunge acasă…”

Femeia îmi depăna soarta, iar în timpul acela, spre uimirea mea, n-am văzut-o să scape nici măcar o lacrimă. A rămas așa necăjită și întunecată, dar totuși nespus de frumoasă. Era femeia care a dat jurămîntul să trăiască cu un soț bolnav, foarte bolnav. Îi cunoștea aberațiile duse pînă la extrem, dar îl iubea atît de mult, încît i le ierta și le îndura pe toate. Erau zile în care Vîrcolac aiurea îndată după miezul nopții. Atunci, bruneta se ascundea sub masa din bucătărie. Soțul ei spărgea vesela, paharele, odată a și scos din rețea cazanul cu apă. Foșnea din odaie în odaie, ca o fantomă răzbunătoare, dar nu se încumeta să se aplece după femeie-sa sub masă.

„Îi auzeam pașii umblînd prin casă. Apoi, cînd picioarele îi ajungeau lîngă masa sub care mă ascundeam, atît de aproape încît i le-aș putea mușca, mă băgam și mai adînc. Mi se părea că mă fac una cu podeaua.”

Eu i-am spus că trebuie să-l lase și să-și găsească un bărbat de treabă, dar ea m-a admonestat într-un fel foarte sever, ceea ce mă uimise, căci îmi vorbise calm și calculat pînă atunci, chiar și cînd îmi povestea grozăviile soțului ei:

„Să nu-l judeci, m-auzi?! Să-l lași în pace și să nu-l dai pe mîna vecinilor! Îl iubesc, că e bărbatul meu. Îl iubesc mai mult decît toate.”

Am avut o dimineață ciudată în ziua aceea. Către seară, Vera m-a găsit tot acolo, pe acoperiș. A stat și a plîns lîngă mine. Auzise convorbirea mea cu bruneta, căci n-a putut dormi în dimineața aceea. Era atît de micuță și atît de mîhnită. Vroiam să fac ceva pentru ea, dar nu puteam scoate din mine un cuvînt. Într-un sfîrșit, am hotărît să o las în pace. Trebuia s-o cunoască și pe asta. Așa-s ele, primele iubiri, sfîrșesc fără să înceapă cu adevărat.

             20.08.2014 – Tales for An Accelerated Culture

 

Tales for An Accelerated Culture – Neliniște pe strada Prieteniei

Daria Mihalovna își trăia de-acum ultimele ei zile. Tot blocul conștientiza acest lucru, și de aceea vizitatorii în apartamentul bătrînei au devenit ceva mai frecvenți. Cînd oamenii intrau în casa femeii, toți se făceau dintr-o dată tăcuți, chibzuiți, și țineau numaidecît să se facă de folos bătrînei. Bărbații își scoteau șepcile, ca lîngă mort, și cădeau într-o reculegere ciudată. Femeile, deobicei mai energice, își ghionteau soții, și cu aere agasate îi trimiteau în grabă după medicamente, la farmacia din stație. Îndată cum bărbații plecau, femeile prindeau a încălzi apa pe o plită electrică învechită, ca mai apoi turnînd-o într-un lighean metalic, zăngănitor, să spele picioarele varicoase ale Dariei Mihalovna.

Nimeni nu putea spune cu siguranță pentru ce se face atîta zarvă în jurul muribundei. Cineva mai curios o fi întrebat pe vreuna din femeile, ce se învîrteau ziua întreagă în jurul Dariei Mihalovna, de ce naiba să-ți pierzi vremea cu o babă, care în cîteva zile va da ortul popii.

„D-apoi e singurică săraca, că feciorii i-s plecați peste graniță” ar răspunde atunci femeile celea grijulii, și numaidecît se vor uita bănuitor la tine, ca la un intrus.

Adevărul era însă că locatarii blocului 9/2 din strada Prieteniei, se îngrozeau de faptul că, într-o bună zi, bătrîna și ramolita Daria Mihalovna, va muri singurică în apartamentul ei trist și cenușiu, și nimeni din bloc, nici măcar profesorul Bălcescu, nu va ști că în casa lor, zace de cîteva zile o femeie moartă. Locatarii blocului se temeau să o descopere pe Daria Mihalovna, care, de altfel, era cea mai veche locatară a străzii Prieteniei, înghețată, trîntită la podea într-o poziție incomodă, aproape imposibilă, urinată și de-acum neajutorată. Dar cel mai mult, locatarii blocului 9/2 se temeau de zvonurile teribile ce aveau să bîntuie întreg sectorul, după eventuala moarte a bătrînei.

De aceea, te asigur, dragul meu cititor, că nu era vorba de nici un fel de solidaritate în cazul din strada Prieteniei. Era frica, cea mai banală din trăirile umane, cea care mîna locatarii către ușa neagră a bieteii Dariei Mihalovna. Ea, frica de a fi blamat și acuzat de iresponsabilitate, de josnicie și lipsă de un oarecare spirit al comunității, da, anume ea era cea care ridica bărbații de pe canapelele moi și-i trimitea în apartamentul decolorat și mort al Dariei Mihalovna. Tot ea, frica de acuzațiile meschine ale vecinilor, gonea femeile în toiul nopții către ușa bătrînei, să vadă ce face săraca, mai respiră, sau a murit, în sfîrșit.

În strada Prieteniei erau prea puține spirite într-atît de nobile, încît să pășească pragul apartamentului bătrînei, din pură empatie și grijă față de cei apropiați. Căci bîrlogul bătrînei luase de-acum aspecte îngrozitoare, ce trezeau repulsie pînă și în cele mai altruiste ființe. Nimeni, te asigur, că nimeni n-ar fi pășit în apartamentul bătrînei, dacă n-ar fi fost acea frică teribilă de a fi blamat, frică care, de altfel, se naște în orice comunitate.

Bîrlogul întunecos al femeii, îndată ce te încumetai să intri, te izbea, devorîndu-ți plămînii cu un miros scîrbos de urină și ceapă prăjită. Era o încăpere mare, întunecată, peste mobilierul căreia se așezase un strat gros și lipicios de praf. Dacă vreo rază de soare pătrundea prin ferestrele mîrșave și draperiile pline de găuri, aceasta ar lumina toată dezordinea scandaloasă din casa doamnei Mihalovna. Ciudat este faptul că în casă nu era o dezordine propriu zisă. Toate își aveau locul lor. Dulapul stătea către peretele din spate, patul lîngă calorifer, covorul, atîrnat pe perete, portretul mustăciosului Stalin într-un colț, sub o candelă veșnic aprinsă. Mașina de cusut, storcătorul de rufe, un radio ce gîfîie toată ziua ca un bolnav de pneumonie, un raft cu cărți pentru gătit, o plită cu un singur ochi, un ceas care șezuse vreo zece ani în urmă. Toate astea își au poziția lor, dar fiece obiect, fiece țesătură, fiece gaură din draperii, expiră un aer mort, învechit, venit parcă dintr-un veac demult apus. De aceea, încăperea părea în dezacord total nu doar cu standardele străzii Prieteniei, ci cu un întreg Chișinău modernizat și plin de lumină. Casa bătrînei părea oarecum încărunțită, mai bătrînă și mai varicoasă ca înseși propriatara ei.

Pînă nu demult, Daria Mihalovna era vizitată de o tînără liceeană ce termină primăvara trecută ultimul an într-o instituție din oraș. Era o fată veselă și cochetă. Scriind aceste rînduri pe palierul blocului 9/2, am lăsat-o să treacă pe lîngă mine în vijelia ei tinerească de o mulțime de ori. Cînd picioarele-i vînjoase și zvelte călcau pe treapta pe care stăteam așezat, iar coapsele ei roze prindeau a se zbate nervos sub fusta ostentativ de scurtă, mă umpleam de o energie și o vioșenie, de parcă pasul ei grăbit mă întinerea. Era nimeni alta decît fiica profesorului Bălcescu, Vera.

În ziua în care se întîmplase incidentul despre care am să-ți povestesc în curînd, Vera trecuse pe lîngă mine în aceeași grabă. Mergea la Daria Mihalovna care stătea la etajul patru. Vera ducea cu ea o cutie mare, plină de inscripții strălucitoare în limba engleză. M-am uitat mai atent la povara fetei, și mi-am dat seama că mergea vorba despre un vas pentru apă, destinat cu cîteva filtre moderne pentru purificarea apei. Desigur, mi-am spus eu, Vera i-l ducea bătrînei.

Eram curios să văd bucuria bătrînei cînd aceasta va primi cadoul fetei, și de aceea, îndată ce Vera fu înghițită de apartamentul morbid al Dariei Mihalovna, eu m-am ridicat de pe scări, și am urmat-o. Ușa se pomeni deschisă, căci Vera n-avea să stea mult în ospeție la bătrînă, și de aceea eu m-am strecurat în urma ei, fără să fiu auzit. Am stat chiar lîngă prag, dar am auzit și am văzut tot, absolut tot.

„Ce bine că am economisit bani să vă iau un astfel de filtru! Acum, Daria Mihalovna, ve-ți bea apă curată, pură și vă ve-ți face bine imediat!”

Cuvintele bătrînei nu le-am putut desluși, căci eram prea departe, și de altfel, vocea ei răsuna prea bolborosit, de parcă în gîtul ei clocotea sînge. Am văzut însă cum bătrîna, cu o sforțare anevoioasă s-a ridicat din pat și a mers spre fată. Avea un mers greoi, căci nu se ridicase pe propriile picioare mai mult de o săptămînă. M-a uimit faptul cîtă forță, cîtă zvîcnire nervoasă mai zace în femeia pe care noi o consideram moartă. Ea își tîra tălpile pe podea, foșnind greoi. Acest foșnet bolnăvicios și rănit o sperie, probabil, pe tînara Vera, căci aceasta se dădu în urmă. Poate era expresia de pe chipul bătrînei ceea ce o sperie. Nu puteam ști, căci bătrîna stătea cu spatele la mine. Ceea ce știu însă e că, Vera slobozi un strigăt puternic, femeiesc, iar în următoarea clipă vasul din mînile ei se făcu țăndări. Daria Mihalovna îl izbi în pămînt cu atîta forță, încît cîteva cioburi mi-au rănit mînile. De atunci Vera a refuzat să mai meargă în vizită la bătrînă.

Altminteri, Daria Mihalovna era pasionată de haine. Cînd era ceva mai tînără, iar boala încă nu o imobilizase la pat, ea ieșea la plimbare cochetă, îmbrăcată într-o rochie albă, împestrițată cu flori. Se indigna cînd vedea fete ca Vera purtînd fuste scurte, și nu ezita să le catalogheze drept curve și depravate, și încă și să-și vocifereze părerile. Am auzit-o de o mulțime de ori vorbind despre femeie, ca despre un lucru al casei, dedicată întotdeauna familiei și măritată numaidecît cît mai devreme. Erau părerile ei intime, pe care nimeni nu îndrăznea să le contesteze, căci bătrîna se agasa și începea să imediat să blesteme pe oricine care-i contravenea ideilor ei. Daria Mihalovna mergea gratis cu troleul, refuzînd cu obstinație să achite taxa, și mereu vota, desigur, cu comuniștii.

Între ea și portretul lui Stalin de sub candelă era o relație ciudată, aproape mistică. Femeia îl venera plină de ardoare, iar cît mai putea vorbi, mereu ținea discuții lungi cu mustăciosul din colț. O făcea chiar și atunci cînd avea oaspeți. Prefera uneori să nu observe că în apartamentul ei dezolat au sosit vizitatori, și continua să vorbească palavre cu Stalin. Mai avea și o pisică, însă îndată cum aceasta într-o primăvară venise acasă îngrelată la burtă, bătrîna o și înecă în baie.

De fiecare Revelion, locatarii blocului 9/2 din strada Prieteniei, merg în ospeție la bătrînă cu cadouri, urări, și aduc peste liniștea morbidă a apartamentului o veselie gălăgioasă, tremurătoare și incitantă. Bătrîna îi primește ezitant și cînd gloata fericită intră în casă, descoperă că masa de revelion a bătrînei lipsește, iar pe perete stă vechiul calendar, amorțit în 198.. cu douăzeci de ani în urmă.

Oamenii au ajuns să se deprindă cu astfel de excentrități. Ei aduc mîncare, băutură, iar bărbații improvizează o masă din cîteva taburete șchioape uitate prin casă. Bătrîna refuză să se alăture veseliei generale, dar nu îi gonește. Foarte curînd, chiar sub ciocănitul ultimelor secunde ale anului, Daria Mihalovna merge să se culce. Vecinii rămîn încurcați, și deși aceasta se întîmplă deja de cîțiva ani de-a rîndul, de fiecare dată în casă se lasă o tăcere incomodă, bolnăvicioasă. Oamenii apoi pleacă tăcuți și-și spun că la anul n-o să mai vină, căci le pică dispoziția. Dar, desigur, aveau să vină, și la anul, și peste un an. Altfel, aveau să fie blamați de întregul sector.

În noaptea în care Daria Mihalovna se stinse, cîțiva oameni vegheau la căpătîiul patului ei. Bătrîna murise liniștit, cu un suspin aproape fericit. Îndată au fost treziți din somn toți locatarii blocului și au fost chemați să-și ia rămas bun de la bătrînă, care ajunse a fi relicva unui veac putred. Nimeni din cei prezenți nu a zîmbit, nu s-a bucurat, însă piepturile ostenite ale locatarilor blocului 9/2 din strada Prieteniei, au slobozit unison o răsuflare ușurată. Erau salvați.

15.08.2014 – Tales for An Accelerated Culture