Povestea unui „Sputnik” -- Tales for An Accelerated Culture

 

            Tales for An Accelerated Culture – Povestea unui „Sputnik”

 

Vera era îndrăgostită. Ba mai mult, Vera era îndrăgostită într-o femeie. Mi s-a confesat într-o seară, în timp ce urmăream împreună de pe acoperișul blocului 9/2 din strada Prieteniei, cum orașul se aprinde în lumini galbene. N-am fost prea uimit, căci știam că fetele de nouăsprezece ani, adeseori pot nutri pasiuni din cele mai ciudate. Am fost, mai degrabă, întrucîtva dezamăgit, de parcă pasiunea ei ferventă pentru femeia de la ultimul etaj al blocului, îmi dejuca careva planuri. Nu rîvneam foarte mult la atenția Verei, dar compania ei a ajuns să-mi fie atît de dragă în lunile după moartea Dariei Mihalovna, încît acum îmi era frică s-o pierd.

„M-aș arunca de pe acoperișul ăsta, dacă aș ști că astfel i-aș putea atrage atenția către mine!” mi-a zis Vera aplecîndu-și trupul tînăr peste balustradă.

Eu i-am spus că dacă se va omorî, nu-i va mai fi de folos nici dragostea, nici altceva. Ea s-a uitat la mine, apoi se apropie vijelios și mă apucă de gulerul cămașei.

„Atunci am să mă arunc de la balconul tău, că stai mai jos! Îmi voi frînge o mînă, sau un picior, iar ea va veni la spital să mă vadă. Poate va aduce și niște piersici cu ea. Vom sta atunci împreună, și vom mînca piersici, chiar pe patul de spital, și ne vom vorbi, și vom rîde mult de doctorii care or să se sfădească cu noi, că le murdărim lenjeriile.”

Vera a rîs tare speriind cîțiva hulubi, care îndată și-au luat zborul către apus. Apoi, fiica profesorului Bălcescu se făcu deodată mică și tristă.

„Cum dracu s-o fac să se uite la mine?..”

Nu știam dacă există vreun răspuns la întrebarea Verei, căci pasiunea sa, o brunetă înfocată, cu părul buclat și mare, era căsătorită. I-am văzut cum îi strălucește verigheta, atunci cînd ieșea după mîncare în stație. Purta întotdeauna ochelari de soare, și obișnuia să se țină distantă de toate evenimentele ce se petreceau în raza blocului. Poate anume deosebirea asta față de ceilalți locatari a și plăcut Verei atît de mult. Poate era felul ei de a merge cel ce a momit ochii curioși ai Verei, sau poate era modul în care se apleca, atunci cînd scăpa fructele pe palier. Nu se știa. Dar Vera iubea, vedeam asta în fiecare zbucium și în fiecare respirație de-a ei.

Cînd bruneta, a cărui nume am să-l țin în taină, ieșea din bloc, Vera întotdeauna se găsea alături. Își lucră regimul zilei în așa fel, încît acesta să-i permită să-și vadă iubita. Atunci cînd o întîlnea afară, pe palier, sau la balcon, ochii Verei se făceau mari, ca ochii unei pisici care se pregătește să sară furtunoasă peste pradă. Pielea ei albă și lucioasă se întindea deodată și se parfuma, de parcă aștepta să fie acoperită din clipă în clipă cu cele mai obscene mîngîieri. Erau clipele în care pe chipul tineresc și zbuciumat al Verei, se așternea un zîmbet cochet și jucăuș. Desigur, Vera Bălcescu era îndrăgostită.

„Să știi că fumează țigări din alea scumpe, aduse de peste hotare” mi-a zis ea într-o seară.

„Am văzut-o chiar aici, sub noi. Aici e fereastra ei. Către seară, obișnuiește să iasă la balcon și să privească cum soarele se ascunde după blocurile alea din depărtare, exact ca și mine! Mai scoate cu ea cîteodată și notele unui cîntec amețitor de frumos, ca o poveste.”

Și în astfel de seri Vera era fericită și mîhnită deopotrivă. Vibra la atingerea prospețimii primei iubiri, dar în același timp, se întuneca strîngînd încurcată balustrada între pumnii ei mici, căci iubirea ei, ciudată și disperată de felul ei, nu putea juca după regulile prestabilite. De altfel, fiica profesorului Bălcescu puncta problema cu naivitate. În opinia ei, unicul obstacol în calea ei spre inima femeii de la ultimul etaj, era nimeni altul decît soțul acesteia.

Între timp, patima ei pentru femeia aceea tînără, oacheșă și cuminte, a determinat-o pe Vera către o exteriorizare mai rațională a sentimentelor, decît aruncarea de pe acoperișul blocului 9/2. Noapte de noapte, rezemată cu spatele de caloriferul din apartamentul profesorului Bălcescu, Vera desena portrete în roșu. Trăia în clipele celea o serenitate de nemaipomenit, iar către dimineață, cînd mîna începea a o durea de atîta plimbat creionul pe foaie, Vera ațipea, visîndu-și, desigur, dragostea ei, care dormea demult în îmbrățișările păroase și transpirate ale soțului ei, și nici măcar nu bănuia de existența fetei pe nume Vera Bălcescu.

În visele ei, Vera întîlnea femeia într-o mulțime mare și gălăgioasă de necunoscuți. Acolo, în vis, Vera știa cu siguranță, că femeia o va recunoaște după mapa ei cu desene. Le va privi, apoi o va lua de mînă ca s-o ducă acolo, unde pleacă toți oamenii îndrăgostiți. Îndată ce mînile lor se atingeau, iar pieptul Verei era străbătut de un fior rece și totodată fierbinte, toată mulțimea aceea inutilă dispărea, iar în vidul care nu demult fusese un oraș mare, rămîneau numai ele două. Mînile femeii îi atingeau ușor chipul, iar vîrfurile degetelor ei nu conteneau să se minuneze la cît de splendid i se zbat genele Verei, de parcă tot acest joc fascinant o uimea și o nedumerea.

În timp ce Vera adormea în reveriile ei tinerești, eu amorțeam pe acoperiș, scriind aceste rînduri. În dimineața aceea, se scria nemaipomenit de ușor. Povestea Verei mă fascina și mă speria în același timp, dar cel mai mult, povestea ei mă făcea curios. De aceea, aș vrea să știi că tot ce citești acum, s-a născut din pură curiozitate.

Cum spuneam, în dimineața aceea scriam. Era prima oară cînd rămîneam pînă dimineața pe acoperișul blocului 9/2 din strada Prieteniei. Deobicei, plecam imediat după miezul nopții. Soarele încă nu răsărise, dar încetul cu încetul, orașul se trezea. Stînd acolo pe acoperiș, scriind și ascultînd sunetele adormite ale dimineții, am fost dintr-o dată alarmat de niște strigăte furioase. Striga, numaidecît, un bărabt, am ghicit eu îndată. Imediat după ele, către urechile mele s-au înșirat ca niște izbituri de ciocan cîteva pocnituri scurte, urmate de un strigăt jalnic de femeie.

„Te rog, nu mă lovi!”

M-am ridicat de pe cementul umed și am mers către balustradă. Îndată cum mi-am rezemat mînile de ea, au răsunat cîteva plesnituri ascuțite, de parcă careva amețit de o furie bețivă spărgea sticle. Ascultînd mai atent, mi-am dat seama că toate astea se petreceau chiar sub mine, la ultimul etaj, în apartamentul brunetei. Se pare că soțul ei venise beat acasă, iar acum acesta se năpusti înciudat peste femeie.

Am stat încurcat o vreme, apoi am decis să mă cobor la ușa ei, pentru a vedea dacă totul e în regulă, și dacă e nevoie, să sar în ajutor femeii. Dar îndată ce m-am depărtat de balustradă, am zărit-o chiar pe ea, bruneta de care se îndrăgostise Vera. Părul ei buclat era mai vîlvoi ca altă dată, iar buza de jos sîngera. Și-o mușca într-una. Sub ochi pielea i se întuneca, și de-acum a și prins să se umfle.

Ea s-a speriat cînd mă văzuse, dar foarte curînd se calmase. Răsufla sacadat și încerca să-și aprindă țigara cu mînile tremurînde. Am ajutat-o, făcîndu-i „căsuță”. Am stat împreună în acea dimineață, și am privit cum peste Chișinău se ridică un soare de culoarea sîngelui.

Povestea femeii m-a cutremurat. Ceea ce nu știam nici eu, nici Vera, e că biata brunetă de la ultimul etaj, își tîrîia existența terorizată de un soț bețiv, care pe deasupra, mai și suferea de o boală mintală rară.  Ea îi spunea Vîrcolac. Ziua el era un bărbat model, un soț iubitor și un lucrător exemplar. Îndată după ce soarele se ascundea după blocuri, Vîrcolac se îmbăta și aiurea. Toate se făceau în așa fel și cu atîta măiestrie, încît nimeni nu-i bănuia tulburările de personalitate. Mi-a mai spus că la serviciu, soțul ei era în lista de onoare a lucrătorilor.

„Să fi știut ei în ce monstru se face cînd ajunge acasă…”

Femeia îmi depăna soarta, iar în timpul acela, spre uimirea mea, n-am văzut-o să scape nici măcar o lacrimă. A rămas așa necăjită și întunecată, dar totuși nespus de frumoasă. Era femeia care a dat jurămîntul să trăiască cu un soț bolnav, foarte bolnav. Îi cunoștea aberațiile duse pînă la extrem, dar îl iubea atît de mult, încît i le ierta și le îndura pe toate. Erau zile în care Vîrcolac aiurea îndată după miezul nopții. Atunci, bruneta se ascundea sub masa din bucătărie. Soțul ei spărgea vesela, paharele, odată a și scos din rețea cazanul cu apă. Foșnea din odaie în odaie, ca o fantomă răzbunătoare, dar nu se încumeta să se aplece după femeie-sa sub masă.

„Îi auzeam pașii umblînd prin casă. Apoi, cînd picioarele îi ajungeau lîngă masa sub care mă ascundeam, atît de aproape încît i le-aș putea mușca, mă băgam și mai adînc. Mi se părea că mă fac una cu podeaua.”

Eu i-am spus că trebuie să-l lase și să-și găsească un bărbat de treabă, dar ea m-a admonestat într-un fel foarte sever, ceea ce mă uimise, căci îmi vorbise calm și calculat pînă atunci, chiar și cînd îmi povestea grozăviile soțului ei:

„Să nu-l judeci, m-auzi?! Să-l lași în pace și să nu-l dai pe mîna vecinilor! Îl iubesc, că e bărbatul meu. Îl iubesc mai mult decît toate.”

Am avut o dimineață ciudată în ziua aceea. Către seară, Vera m-a găsit tot acolo, pe acoperiș. A stat și a plîns lîngă mine. Auzise convorbirea mea cu bruneta, căci n-a putut dormi în dimineața aceea. Era atît de micuță și atît de mîhnită. Vroiam să fac ceva pentru ea, dar nu puteam scoate din mine un cuvînt. Într-un sfîrșit, am hotărît să o las în pace. Trebuia s-o cunoască și pe asta. Așa-s ele, primele iubiri, sfîrșesc fără să înceapă cu adevărat.

             20.08.2014 – Tales for An Accelerated Culture