Tales for An Accelerated Culture – Neliniște pe
strada Prieteniei
Daria
Mihalovna își trăia de-acum ultimele ei zile. Tot blocul conștientiza acest
lucru, și de aceea vizitatorii în apartamentul bătrînei au devenit ceva mai
frecvenți. Cînd oamenii intrau în casa femeii, toți se făceau dintr-o dată
tăcuți, chibzuiți, și țineau numaidecît să se facă de folos bătrînei. Bărbații
își scoteau șepcile, ca lîngă mort, și cădeau într-o reculegere ciudată. Femeile,
deobicei mai energice, își ghionteau soții, și cu aere agasate îi trimiteau în
grabă după medicamente, la farmacia din stație. Îndată cum bărbații plecau,
femeile prindeau a încălzi apa pe o plită electrică învechită, ca mai apoi
turnînd-o într-un lighean metalic, zăngănitor, să spele picioarele varicoase
ale Dariei Mihalovna.
Nimeni
nu putea spune cu siguranță pentru ce se face atîta zarvă în jurul muribundei. Cineva
mai curios o fi întrebat pe vreuna din femeile, ce se învîrteau ziua întreagă
în jurul Dariei Mihalovna, de ce naiba să-ți pierzi vremea cu o babă, care în
cîteva zile va da ortul popii.
„D-apoi
e singurică săraca, că feciorii i-s plecați peste graniță” ar răspunde atunci
femeile celea grijulii, și numaidecît se vor uita bănuitor la tine, ca la un
intrus.
Adevărul
era însă că locatarii blocului 9/2 din strada Prieteniei, se îngrozeau de
faptul că, într-o bună zi, bătrîna și ramolita Daria Mihalovna, va muri
singurică în apartamentul ei trist și cenușiu, și nimeni din bloc, nici măcar profesorul
Bălcescu, nu va ști că în casa lor, zace de cîteva zile o femeie moartă. Locatarii
blocului se temeau să o descopere pe Daria Mihalovna, care, de altfel, era cea
mai veche locatară a străzii Prieteniei, înghețată, trîntită la podea într-o
poziție incomodă, aproape imposibilă, urinată și de-acum neajutorată. Dar cel
mai mult, locatarii blocului 9/2 se temeau de zvonurile teribile ce aveau să
bîntuie întreg sectorul, după eventuala moarte a bătrînei.
De
aceea, te asigur, dragul meu cititor, că nu era vorba de nici un fel de
solidaritate în cazul din strada Prieteniei. Era frica, cea mai banală din
trăirile umane, cea care mîna locatarii către ușa neagră a bieteii Dariei
Mihalovna. Ea, frica de a fi blamat și acuzat de iresponsabilitate, de josnicie
și lipsă de un oarecare spirit al comunității, da, anume ea era cea care ridica
bărbații de pe canapelele moi și-i trimitea în apartamentul decolorat și mort
al Dariei Mihalovna. Tot ea, frica de acuzațiile meschine ale vecinilor, gonea
femeile în toiul nopții către ușa bătrînei, să vadă ce face săraca, mai
respiră, sau a murit, în sfîrșit.
În
strada Prieteniei erau prea puține spirite într-atît de nobile, încît să
pășească pragul apartamentului bătrînei, din pură empatie și grijă față de cei
apropiați. Căci bîrlogul bătrînei luase de-acum aspecte îngrozitoare, ce
trezeau repulsie pînă și în cele mai altruiste ființe. Nimeni, te asigur, că
nimeni n-ar fi pășit în apartamentul bătrînei, dacă n-ar fi fost acea frică
teribilă de a fi blamat, frică care, de altfel, se naște în orice comunitate.
Bîrlogul
întunecos al femeii, îndată ce te încumetai să intri, te izbea, devorîndu-ți
plămînii cu un miros scîrbos de urină și ceapă prăjită. Era o încăpere mare,
întunecată, peste mobilierul căreia se așezase un strat gros și lipicios de
praf. Dacă vreo rază de soare pătrundea prin ferestrele mîrșave și draperiile
pline de găuri, aceasta ar lumina toată dezordinea scandaloasă din casa doamnei
Mihalovna. Ciudat este faptul că în casă nu era o dezordine propriu zisă. Toate
își aveau locul lor. Dulapul stătea către peretele din spate, patul lîngă
calorifer, covorul, atîrnat pe perete, portretul mustăciosului Stalin într-un
colț, sub o candelă veșnic aprinsă. Mașina de cusut, storcătorul de rufe, un
radio ce gîfîie toată ziua ca un bolnav de pneumonie, un raft cu cărți pentru
gătit, o plită cu un singur ochi, un ceas care șezuse vreo zece ani în urmă. Toate
astea își au poziția lor, dar fiece obiect, fiece țesătură, fiece gaură din draperii,
expiră un aer mort, învechit, venit parcă dintr-un veac demult apus. De aceea,
încăperea părea în dezacord total nu doar cu standardele străzii Prieteniei, ci
cu un întreg Chișinău modernizat și plin de lumină. Casa bătrînei părea oarecum
încărunțită, mai bătrînă și mai varicoasă ca înseși propriatara ei.
Pînă
nu demult, Daria Mihalovna era vizitată de o tînără liceeană ce termină
primăvara trecută ultimul an într-o instituție din oraș. Era o fată veselă și
cochetă. Scriind aceste rînduri pe palierul blocului 9/2, am lăsat-o să treacă
pe lîngă mine în vijelia ei tinerească de o mulțime de ori. Cînd picioarele-i vînjoase
și zvelte călcau pe treapta pe care stăteam așezat, iar coapsele ei roze
prindeau a se zbate nervos sub fusta ostentativ de scurtă, mă umpleam de o
energie și o vioșenie, de parcă pasul ei grăbit mă întinerea. Era nimeni alta
decît fiica profesorului Bălcescu, Vera.
În
ziua în care se întîmplase incidentul despre care am să-ți povestesc în curînd,
Vera trecuse pe lîngă mine în aceeași grabă. Mergea la Daria Mihalovna care
stătea la etajul patru. Vera ducea cu ea o cutie mare, plină de inscripții
strălucitoare în limba engleză. M-am uitat mai atent la povara fetei, și mi-am
dat seama că mergea vorba despre un vas pentru apă, destinat cu cîteva filtre
moderne pentru purificarea apei. Desigur, mi-am spus eu, Vera i-l ducea
bătrînei.
Eram
curios să văd bucuria bătrînei cînd aceasta va primi cadoul fetei, și de aceea,
îndată ce Vera fu înghițită de apartamentul morbid al Dariei Mihalovna, eu m-am
ridicat de pe scări, și am urmat-o. Ușa se pomeni deschisă, căci Vera n-avea să
stea mult în ospeție la bătrînă, și de aceea eu m-am strecurat în urma ei, fără
să fiu auzit. Am stat chiar lîngă prag, dar am auzit și am văzut tot, absolut
tot.
„Ce
bine că am economisit bani să vă iau un astfel de filtru! Acum, Daria
Mihalovna, ve-ți bea apă curată, pură și vă ve-ți face bine imediat!”
Cuvintele
bătrînei nu le-am putut desluși, căci eram prea departe, și de altfel, vocea ei
răsuna prea bolborosit, de parcă în gîtul ei clocotea sînge. Am văzut însă cum bătrîna,
cu o sforțare anevoioasă s-a ridicat din pat și a mers spre fată. Avea un mers
greoi, căci nu se ridicase pe propriile picioare mai mult de o săptămînă. M-a
uimit faptul cîtă forță, cîtă zvîcnire nervoasă mai zace în femeia pe care noi
o consideram moartă. Ea își tîra tălpile pe podea, foșnind greoi. Acest foșnet
bolnăvicios și rănit o sperie, probabil, pe tînara Vera, căci aceasta se dădu
în urmă. Poate era expresia de pe chipul bătrînei ceea ce o sperie. Nu puteam
ști, căci bătrîna stătea cu spatele la mine. Ceea ce știu însă e că, Vera
slobozi un strigăt puternic, femeiesc, iar în următoarea clipă vasul din mînile
ei se făcu țăndări. Daria Mihalovna îl izbi în pămînt cu atîta forță, încît
cîteva cioburi mi-au rănit mînile. De atunci Vera a refuzat să mai meargă în
vizită la bătrînă.
Altminteri,
Daria Mihalovna era pasionată de haine. Cînd era ceva mai tînără, iar boala
încă nu o imobilizase la pat, ea ieșea la plimbare cochetă, îmbrăcată într-o
rochie albă, împestrițată cu flori. Se indigna cînd vedea fete ca Vera purtînd
fuste scurte, și nu ezita să le catalogheze drept curve și depravate, și încă
și să-și vocifereze părerile. Am auzit-o de o mulțime de ori vorbind despre
femeie, ca despre un lucru al casei, dedicată întotdeauna familiei și măritată
numaidecît cît mai devreme. Erau părerile ei intime, pe care nimeni nu
îndrăznea să le contesteze, căci bătrîna se agasa și începea să imediat să
blesteme pe oricine care-i contravenea ideilor ei. Daria Mihalovna mergea
gratis cu troleul, refuzînd cu obstinație să achite taxa, și mereu vota,
desigur, cu comuniștii.
Între
ea și portretul lui Stalin de sub candelă era o relație ciudată, aproape
mistică. Femeia îl venera plină de ardoare, iar cît mai putea vorbi, mereu
ținea discuții lungi cu mustăciosul din colț. O făcea chiar și atunci cînd avea
oaspeți. Prefera uneori să nu observe că în apartamentul ei dezolat au sosit
vizitatori, și continua să vorbească palavre cu Stalin. Mai avea și o pisică,
însă îndată cum aceasta într-o primăvară venise acasă îngrelată la burtă,
bătrîna o și înecă în baie.
De
fiecare Revelion, locatarii blocului 9/2 din strada Prieteniei, merg în ospeție
la bătrînă cu cadouri, urări, și aduc peste liniștea morbidă a apartamentului o
veselie gălăgioasă, tremurătoare și incitantă. Bătrîna îi primește ezitant și
cînd gloata fericită intră în casă, descoperă că masa de revelion a bătrînei
lipsește, iar pe perete stă vechiul calendar, amorțit în 198.. cu douăzeci de
ani în urmă.
Oamenii
au ajuns să se deprindă cu astfel de excentrități. Ei aduc mîncare, băutură,
iar bărbații improvizează o masă din cîteva taburete șchioape uitate prin casă.
Bătrîna refuză să se alăture veseliei generale, dar nu îi gonește. Foarte
curînd, chiar sub ciocănitul ultimelor secunde ale anului, Daria Mihalovna
merge să se culce. Vecinii rămîn încurcați, și deși aceasta se întîmplă deja de
cîțiva ani de-a rîndul, de fiecare dată în casă se lasă o tăcere incomodă,
bolnăvicioasă. Oamenii apoi pleacă tăcuți și-și spun că la anul n-o să mai
vină, căci le pică dispoziția. Dar, desigur, aveau să vină, și la anul, și
peste un an. Altfel, aveau să fie blamați de întregul sector.
În
noaptea în care Daria Mihalovna se stinse, cîțiva oameni vegheau la căpătîiul
patului ei. Bătrîna murise liniștit, cu un suspin aproape fericit. Îndată au
fost treziți din somn toți locatarii blocului și au fost chemați să-și ia rămas
bun de la bătrînă, care ajunse a fi relicva unui veac putred. Nimeni din cei
prezenți nu a zîmbit, nu s-a bucurat, însă piepturile ostenite ale locatarilor
blocului 9/2 din strada Prieteniei, au slobozit unison o răsuflare ușurată. Erau
salvați.
15.08.2014 – Tales for An Accelerated
Culture
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu